La inceput de An cu Inima Deschisa!

E seara, patul e facut dar cine sa se culce…si e normal sa fie asa. Mai este o zi si punem punct unui an pe care fiecare dintre noi il va tine minte prin ceva anume, sau asa ar fi frumos sa fie. Va fi cate un ceva din fiecare, un ceva bun, un ceva amar, un ceva hazliu si un ceva trist…inchidem bazarul unui an cu de toate pentru ca un moment, acel moment minunat sa ramanem doar noi cu noi, fiecare dintre noi cu propriul eu la o mica discutie ca de la Jiminy la Pinicchio si poate mai ales ca de la Pinocchio la Jiminy.

In mod ciudat sau poate nu, intotdeauna sau aproape intotdeauna sfarsitul anului ma „prinde”, si ador acest lucru, intr-o stare de euforie inexplicabila, de tonus molipsitor, de chef de viata, de rotire ascendenta, probabil una din acele mult dorite staridetine pe care desi nu le caut le doresc nespus. Din preajma Craciunului si pana la Anul Nou lumea parca este a mea…si asa si este . Atunci apar ideile, incep sa se faca planurile si un optimism inexplicabil ma cuprinde. M-au intrebat unii ce se intampla cu mine, daca am castigat cumva la Loto, daca imi e insarcinata sotia sau daca am gasit vreo mina de aur in subsolul blocului… Ei bine, nu…nimic din toate acestea nu cred ca s-au intamplat, desi mai este o zi in care nu se stie ce se poate intampla…doar sunt bucuros si aproape fericit.

Niciodata nu am inteles oamenii care se plang si caina de trecerea timpului. Pe cei mai multi ii surprind spunandu-le ca eu ma bucur nespus ca timpul trece pentru ca asa si trebuie sa fie si nu doresc nimanui ca timpul sa i se opreasca. E minunat sa treaca timpul asa cum trece el, repede sau incet, de-a valma sau clipa cu clipa , fir cu fir de nisip prin clepsidra iata aproape goala a lui 2011. Timpul fara Trecere inseamna Eternitate si desi poate nu ma mai sperie ideea ca e posibil sa fim vesnici mi se pare de folos determinarea unui punct, punct si virgula sau a punctelor de suspensie dupa ce timpul a trecut. Si viata se compune, in aceasta lume temporala atat de frumoasa, din aceste etape care se numesc Anul Nou.

Chiar ma gandeam astazi in tramvai, in timp ce mergeam spre casa, cat de terna ar fi viata fara Anul Nou. Ar parea ca totul e la fel, momentul bilantului ar trebui inventat, planurile de viitor ar trebui atent faurite intr-un timp sa zicem aleator.

E frumos cand vine Anul Nou si, indiferent de ceea ce a fost, e frumos ca pentru o clipa, acea clipa 00:00 devenim Oameni Noi odata cu Anul Nou. Avem fetele luminate, sau asa ar trebui sa fie, si speranta se citeste sau ar trebui sa se citeasca la unison in ochii si mai ales in sufletele noastre. Este unul din putinele momente de Unime cand omul, oamenii si Timpul se contopesc si la unison spera in mai bine. Daca am putea prelungi acea stare de exuberanta si speranta peste acea clipa, probabil am putea deveni nemuritori, vesnici prin spiritul nostru Comun. E unul din acele momente miraculoase pe care Dumnezeu cred ca ni le-a daruit, in care Cerurile si Inimile Oamenilor se deschid. Incercati sa observati maine la noul 00:00 (infinitul in persoana) cum aproape toti cei din jurul vostru si voi ridicati privirea in sus. E momentul unei rugaciuni colective aproape inconstiente si poate ca pentru explozia de multumire, speranta si bucurie a acelei clipe inca mai suntem aici si acum. Noi ne uitam la El plini de speranta si de bucurie si ii multumim si il rugam iar El plin de blandete ne mangaie sufletele si ne zambeste multumit de Opera Lui. Mai stim sa traim si sa credem si asta e tot ceea ce ne da sansa de a fi in continuare.
Inchei deja prea lunga mea stare cu povestea unui vis pe care nu am stiut cui sa i-l povestesc pentru a-i fi cumva de folos macar atat cat mi-a fost si mie. Este al doilea vis dupa cel cu StareaDeTine care mi-a dat increderea ca NU SUNTEM SINGURI, ca Cineva vrea sa ne spuna Ceva si in masura in care putem intelege este posibil ca o Minune sa se intample. Mi-e greu pentru ca nu vreau sa fiu socotit nici nebun, nici excentric si in general in nici un fel ci doar un om care la modul cel mai propriu si normal cu putinta a avut un vis. Asa ca il voi povesti cum se povestesc visele. A fost un vis cu o voce venita dintr-un cer negru cu o raza luminoasa care mi-a spus ceva de genul:”Deschideti Inima! Daca Acel Moment te va gasi cu Inima Deschisa, Tu vei fi intre cei Alesi, Tu te vei Mantui!”
Ciudat este faptul ca mie pana la acest vis nu prea mi-a fost clar ce este in fapt Mantuirea, desi am cautat nu pot spune ca mi-am dat seama cam cum va fi cu Judecata de Apoi si cu faptul ca unii vor trece fara Judecata, Vamile Vazduhului iar altii vor fi judecati pentru faptele lor , incluzand aici si gandurile si intentiile. Dupa acest scurt vis lumina parca a patruns in mintea si poate mai ales in sufletul meu si am inteles ca visul cu StareaDeTine nu a fost intamplator si acest Nou Vis al meu nu e decat o confirmare si sa spunem o Norma Metodologica Divina de aplicare pentru obtinerea StariiDeTine. Ei bine , da, cred si rog teologii, psihologii, filosofii si orice alt cititor sa imi confirme sau nu, cred ca se vor mantui si se vor inalta cei care la Acel Moment cand Timpul Daruit se va apropia de Sfarsit,  vor avea inima cu adevarat deschisa , astfel incat Imparatia Cerurilor, cum noi o numim, sa poata patrunde in sufletul curat si curatat al inimii deschise.
Cred ca in Acel Moment Imparatia va deveni una cu Omul pe care Dumnezeu il asteapta , si astfel e de inteles de ce Iisus vorbeste de pocainta chiar si in ultimul moment, in ultima clipa , aceasta insemnand recunoasterea tuturor greselilor constiente sau inconstiente , iertatarea a toti si toate si poate mai ales iertarea, acceptarea si impacarea proprie , cea care aduce linistea si pacea sufletului. Si nici unele dintre aceste lucruri nu se pot infaptui fara ca inima sa fie deschisa, dispusa sa accepte Totul, sa se smereasca , sa ierte si sa se ierte pentru ca mai apoi sa se impace si sa se Inalte.
De acum Totul sta in puterea noastra de a ne tine inima cat de mult deschisa, acest lucru implicand desigur acceptarea existentei iubirii si urii deopotriva, a bucuriei si tristetii, a compasiunii si invidiei, a fericirii si nenorocirii ca o stare de Gratie si Pura Normalitate Divina, ca Ocazii de a arata Creatorului Nostru ca stim sa invatam, ca am intels ca Totul este un Antrenament Minunat si mai ales ca Onoram din Adancul Fiintei Noastre toate Starile Daruite pentru ceea ce eu incerc sa numesc sperand ca nu imi fac pacate, Mantuirea si Inaltarea Noastra.
Sa aveti un 00:00 plin de Speranta, Credinta si Putere, Un An Nou de care sa va aduceti cu drag aminte format din fire fine din nisipul Timpului Daruit fiecaruia dintre noi in aceasta Minunata Calatorie.

Cu drag , cu bine si imbratisarea sufletului,
StareaDeTine

Anunțuri
Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

De jos in sus de-a busilea…

Priveam acum o zi sau doua un pitic…un pitic de om. Voia sa urce niste trepte. A stat putin, a tremurat, a indoit putin genunchii si a ridicat un piciorus. L-a pus inapoi repede. A mai stat putin si s-a clatinat. Apoi s-a lasat in fata , s-a sprijinit cu manutele de o treapta si a urcat, a trecut apoi la urmatoarea si tot asa…totul intr-un gest reflex perfect natural. Cel mai greu a fost sa treaca de ultima treapta pentru ca nu mai avea sprijin. A stat asa, cu fundul in sus si capul in jos si s-a gandit. Apoi incet incet s-a dat pana la balustrada si tremurand s-a sprijinit de ea si s-a indreptat. Ultimul pas a fost o adevarata victorie. Arta unei intregi Evolutii. S-a intors spre mine invingatoare si a zambit. Nu m-am putut abtine sa nu o aplaud. A mai urmat un mom ent ciudat care mi-a dat de gandit. Coborarea. Coborarea a fost haotica, adevarata cadere ancorata de bratul meu. Cu frica, cu panica, ceva lipsit de normalitate.
Desigur, concluzii simple pe care noi cei „mari”ar trebui sa le stim deja:
– starea naturala este cea de urcare
– urcarea este grea, anevoiasa dar plina de satisfactii
– din pacate urcarea presupune in sine si coborarea, iar normalitatea coborarii nu poate fi definita. Coborarea este normala doar pentru ca se intampla, numai ca din pacate nu suntem niciodata pregatiti pentru ea. Nu avem instinctul coborarii.
Lucrurile raman frumoase, interesante si la locul lor.

Cu drag,
StareadeTine

Publicat în Uncategorized | 3 comentarii

Invatatura unui calugar

Un fragment dintr-un mesaj primit pe mail. Mi-a placut mult linistea din spatele cuvintelor si am zis ca vreau sa o impartasesc cu voi.

Cu drag,

StareaDeTine

 

L-am intrebat cum se produc vindecarile, ce se intampla cand cineva vine la el.

”Eu, omul nu ma gandesc ca as avea ceva de facut, eu ma deschid si las Sfantul Duh sa curga prin mine.Nu intreb niciodata omul de ce a venit la mine,ce problema are, ii simt doar sufletul cat de greu ii este, si apoi ma rog.Atat fac- ma rog impreuna cu el.Si ii spun ca este o mare bucurie atunci cand doi se strang in numele Lui ca atunci si El este cu noi.Pentru mine este o binecuvantare cand cineva imi deschide usa chiliei.Eu nu privesc omul intrand la mine ci pe Dumnezeu in om patrunzand in chilie.

La sfarsit simt cum omul este mai usor, mai senin.Eu nu trebuie sa stiu ce greutate purta el, Dumnezeu stie, imi pastrez doar sufletul deschis si ma rog din toata inima mea.Deci totul este rugaciunea noastra catre Dumnezeu, uneori ii tin mainile in ale mele, alteori le pun pe crestetul capului.Uneori simt ca este nevoie sa mai vina, alteori stiu ca lucrarea s-a facut. Si miracolul pentru mine nu il numesc vindecare, il numesc trezirea omului in Dumnezeu.”

L-am intrebat de ce intr-o multime agitata, tensionata, nervoasa imi era mai greu sa ma rog si mi-a raspuns :

“Atat timp cat il privesti pe Dumnezeu ca fiind in afara ta, o sa si gasesti motive tot in afara ta.Cauza nu sunt cei din jur ci cum il privesti tu pe Dumnezeu.Daca ai credinta nestramutata ca El este in tine, realizezi ca nimeni nu poate sta intre tine si Dumnezeu.Ca sa te rogi cobori in tine, inchizi ochii si in inima ta o sa gasesti linistea.Acolo te asteapta Dumnezeu.Mintea este prima care fie se deschide si prin gandurile tale ii lasa pe El sa se manifeste in tine, sau tot mintea este cea care te impiedica.Mintea tese labirinturi si uneori se pierde in propria ei tesatura.Daca lasi iubirea din inima ta sa iti scalde mintea, o sa vezi cum gandurile tale isi gasesc singure drumul catre Cer.”

L-am intrebat de ce se agitau, se luptau oamenii ca sa ajunga sa ia Lumina:
”Te lupti sa ajungi mai aproape de Dumnezeu cand ai o teama in tine, o neliniste,o indoiala in ceea ce priveste relatia ta cu Dumnezeu.Atunci intotdeauna gasesti ca mai ai ceva de facut, nu ai facut destul, mai exista inca si acel ceva o sa iti aduca apropierea, si cauti si cauti neincetat.Dar daca te opresti din zbucium, din framantare, din cautare, iti dai voie sa il descoperi in tine.Poti trai o intreaga viata preocupat sa il cauti in afara ta, dar nu cauti unde trebuie.Lupta exterioara este un semn al luptei din sufletul acelor oameni,aspiratia lor, nazuinta lor, cautarea lor, si acela e modul in care o reflecta.”

L-am intrebat cum dupa ore petrecute in picioare, intr-o pozitie in care nu puteai nici sa te intorci, el nu dadea nici un semn de oboseala si nu numai aceasta, in jurul lui oamenii erau foarte linistiti, calmi.Raspandea o vibratie de pace in jur care linstea multimea.

“Oboseala vine din lupta fiintei cu viata.Cand te opui vietii, judecand, criticand, maniindu-te, pierzi viata din tine si obosesti, si este si normal pentruca mergi contra curentului.Iubirea, este curgerea vietii.Pacea, linistea, se obtin cand lasi viata sa curga prin tine si nu mai opui rezistenta la ceva”.

Si m-a intrebat:”ai obosit vreodata in timp ce te bucurai, in timp ce iubeai, in timp ce te rugai?Atunci te lasai purtata de curgerea vietii, nu opuneai rezistenta.Atunci te deschideai prin inima.Obosesti cand cauti cu mintea, inima nu te oboseste vreodata.Si mintea cauta neincetat, mereu gaseste altceva de care sa se agate, dar in esenta mintea isi cauta linistea.

Deci lupta nu este intre noi si cei din jur, sau intamplarile din viata, ci este intre noi si noi, acea lupta interioara este cea care epuizeaza.”

L-am intrebat cum poti sa iesi din aceasta zbatere, pendulare:

“Nu trebuie sa te zbati ca sa iesi, pentru ca te afunzi si mai rau.Si vine o vreme cand intelegi ca nu e necesar sa te zbati, ca totul se intampla de la sine, intelegi ca viata curge lin, nu este o stradanie.Lupta are loc pana cand se coboara aceasta intelegere, aceasta pace. Nu fugi dupa Dumnezeu, stai linistit si lasa-l sa se exprime prin tine”.

L-am intrebat cum a ajuns el la aceasta stare de pace, in opinia mea de iluminare, si mi-a spus ca s-a rugat catre Dumnezeu sa il lumineze ca sa poata darui la cei din jur, dintr-o credinta ferma ca cererea sa este auzita si indeplinita, si apoi s-a lasat purtat de valurile vietii, s-a deschis si i-au venit rugaciunile pe care le simtea cu sufletul.Nu s-a indoit nici un moment si rugamintea sa la Dumnezeu era sa ii dea acest har de a darui atat timp cat traieste pe acest pamant. Acesta considera ca fiind cea mai mare binecuvantare, bogatia inimii.

I-am spus ca in opinia mea biserica s-a indepartat de creinciosi, a pierdut legatura,si intr-un fel a interupt legatura intre Cer si Pamant, in conditiile in care ei aveau puterea sa o consolideze.

“Biserica este o institutie alcatuita tot din oameni.Si omul s-a indepartat de aproapele sau.Si aceasta din teama.Teama de a nu se pierde invataturile, de a le pastra nealterate,din frica aceasta si-au concentrat atentia doar pe invatatura si au uitat de ce este mai important-cei carora li s-a adresat Christos prin invataturile sale.Iisus nu a vorbit ascuns, doar Apostolilor, el a iesit in lume.Dar si in Biserica sunt oameni si oameni.

Ce poti face tu ca om este sa studiezi Cuvantul Intemeietorului, sa il simti, sa citesti si sa alegi acele rugaciuni pe care le simti cu Sufletul, pentruca daca doar le rostesti fara suflet, ele sunt doar sunete goale.Prin rugaciune omul se inalta prin Cuvant care este fapta, prin gand si prin traire.Acestea trei trebuie sa mearga impreuna ca sa te inalte.Nu e datoria noastra sa ii judecam pe semenii nostri, asa scrie si in carti sa nu judecam, noi folosim piatra de temelie, invatatura si ne gasim singuri calea prin care vorbim cu Dumnezeu.”

Mi-a spus ca este foarte important sa ascult tacerea.

”Cauta tacerea, nu urmari sirul cuvintelor mele,asculta-l pe Dumnezeu in tacerea mea.”

Si de cate ori se oprea din vorbit, stateam cu ochii inchisi si auzeam, simteam sunetul unui falfait de aripi, si vedeam ca un glob imens de lumina deasupra capului lui.

Aceasta fiinta se adresa cu un respect deosebit pentru toti cei din jur, cu veneratie, l-am intrebat ce simte el cand vorbeste cu un om:

“Eu cand vorbesc cu un om, il privesc pe Sfantul Duh in el.Sa fii lipsit de respect la adresa unui om este ca si cum ai fi lipsit de respect in fata tronului lui Dumnezeu.Nu e suficient sa il vezi pe Dumnezeu intr-un inger sau in Fiul Sau, uita-te in jur si descopera-l aici.

Rosteste fiecare cuvant cu respect, rar, nu te grabi sa vorbesti.Cuvintele sunt alcatuite din Duhul Sfant, si cand vorbesti cu un om, vorbeste rar si cu respect, stiind ca in acel moment Duhul Sfat se manifesta prin tine in lume.Lasa ca fiecare cuvant sa vina din sufletul tau, simte-l inainte sa il rostesti, doar asa el va atinge sufletul celui caruia i te adresezi.Ceea ce spui tu daca este lipsit de lumina sufletului tau va trece intr-un cotlon al mintii, si mintea va uita, daca ceea ce rostesti vine din suflet, acel om va pastra in sufletul lui nu ceea ce eu sau tu am rostit, ci amintirea bucuriei sufletului lui.”

La plecare doream din suflet sa ii daruiesc ceva, nu stiam ce, ma framantam, si mi-a raspuns la intrebarea mea nespusa spunandu-mi sa fac asupra lui semnul crucii si sa il binecuvantez.Ma gandeam cum pot eu omul sa fac acest gest asupra lui aflat parca in aceasta lume dar neapartinand ei si mi-a explicat:”cand faci ceva cu toata inima lasi puterea celesta a Sfantului Duh sa coboare prin tine, omul nu binecuvanteaza cu puterea omului ci cu cea a Duhului, si in fata Sa toti suntem egali.”

Fiintele iluminate pasesc printre noi, nestiuti, simpli, se simte doar adierea lumilor celeste la trecerea lor prin viata noastra.”

Sursa: necunoscuta, e-mail

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Pelerinele

Am ceva vreme de cand ma gandesc , uitandu-ma in jur, dar si in mine, despre Ipostaze. Ipostazele caracterizeaza intr-o masura mai mare sau mai mica neliniaritatea evolutiei noastre. Avem o evolutie electrocardiogramica tocmai datorita ipostazelor in care ne regasim in evolutia noastra. Sunt ipostazele de inteles intr-o masura, si anume in masura in care sunt de inteles mastile pe care ni le punem. Pentru ca fiecare ipostaza are masca ei. E un fel de pelerina ce se asrteaza perfect cu un anumit fel de masca. Sunt multe, spun eu, din pacate , pelerinele pe care ni le alegem, mai mult sau mai putin voit in diferitele momente ale zilei , in diferitele momente ale vietii. Spun din pacate pentru ca nu stiu de ce cred ca odata inlaturate ipostazele de fiu, prieten, sot, angajat, sef, simplu cetatean sau mare demnitar ramanem goi, ramanem Oameni. Ne putem da abia atunci seama ca nu am jucat decat un rol, ca nu am facut decat sa imbracam diferite pelerine, sa schimbam nenumarate masti iar in spate am ramas doar noi, micutii si cu totul atat de frumosii si simplii Omuleti Gopo. Tropaim asadar in zeci, sute sau poate mii de ipostaze diferite si nunatate care mai de care neintuind cat de deajuns este simpla si singura ipostaza posibila si impcata: cea de OM.

Cu drag,

Starea de Tine

Publicat în Uncategorized | 2 comentarii

Doamne, invata-ne sa ne rugam

„Doamne, invata-ne sa ne rugam Mareste imaginea. Rugaciunea e modul nostru de a sta de vorba cu Dumnezeu. Vorbind si intre noi, ne adresam si noi cereri unii altora, dar acestea sunt rugaminti. Rugaciuni ii adresam numai lui Dumnezeu si celor binecuvantati de El a fi mijlocitori: Maicii Domnului, ingerilor si tuturor sfintilor. Cuvantul rugaciune are din cele mai vechi timpuri sens sacru, de convorbire sfanta, de recunoastere a unei distante, a unei diferente calitative intre cel ce se roaga si Cel ce primeste rugarea. Cuvantul presupune recunoasterea existentei lui Dumnezeu, ca persoana, cu care se poate dialoga, care aude si care raspunde cand vrea, cui vrea, potrivit unor criterii cunoscute in chip absolut numai de El, dar din care o parte ne-au fost dezvaluite si noua prin Iisus Hristos. Cel care se roaga crede. Cel care nu stie de crede ori nu, dar se surprinde adresand in gand un crampei de rugaciune, la bucurie ori la necaz, acela crede. Daca n-ar crede, rugaciunea ar fi o absurditate. Ar fi vorbire de unul singur, monolog fara sens sau dialog absurd. Despre cei care vorbesc fara interlocutor, zicem de obicei ca nu-s in toate mintile. Pe cel ce se roaga, il salveaza de la aceasta acuzatie credinta lui neindoielnica in existenta personala, nevazuta dar prezenta, a interlocutorului, a lui Dumnezeu. Rugaciunea e iesire din singuratate. Din acea singuratate existentiala, in care ne aflam atunci cand ne trezim fata in fata cu cosmosul lipsit de viata din jurul nostru, mai durabil decat noi, care ne ameninta cu inghitirea in elementele lui moarte, cu descompunerea intr-o existenta in care de fapt noi nu mai existam. Rugaciunea e iesire din spaima. Din acea spaima de nimic care ne deconcerteaza si ne arunca in cea mai dezolanta dintre tristetile fara leac pamantesc. Rugaciunea e smerenie, pentru ca recunoscand pe Altul mai mare ca noi, iesim din egoism. Rugaciunea e intrare in comuniune cu un interlocutor spiritual care exista vesnic, care e insasi Existenta, izvorul si creatorul ei: „Ei sunt Cel ce sunt”, si care ne garanteaza si noua vesnicia. Si, in afara de aceasta, ne garanteaza existenta Sa, dand sens vietii de pe pamant si faptului ca, chiar daca trupul ni se descompune in elementele din care a fost alcatuit, intrand intr-o vesnicie materiala, avem un suflet care isi urmeaza legile lui de existenta, spirituala, nemuritoare. Rugaciunea este recunoasterea si afirmarea existentei Partenerului spiritual, si intrarea in sistemul Lui de existenta, pe care il acceptam si ca sistem al nostru si, in felul acesta, ne integram intreaga noastra viata in acest sistem. Recunoscandu-ne Partenerul, si in Partener Creatorul, Tata, pe Dumnezeul nostru, dialogul cu El e nu numai obligatoriu si necesar, ci reconfortant si linistitor. Il chemam in viata noastra si El vine. Avem incredintarea ca vine, pentru ca adesea il simtim, fie cand a venit, fie dupa aceea. Avem incredintarea ca vine, pentru ca avem credinta ca este. Avem credinta ca este, pentru ca il vedem in tot ce exista, in noi si in jurul nostru. Dialogul cu Dumnezeu e firesc, tot asa cum sunt firesti si convorbirile dintre noi oamenii. Noi ne ajutam unii pe altii, ne invatam unii pe altii, ne dam sfaturi, ne implinim destinele in convietuirea sociala, depindem unii de altii, cream bunuri printr-un sistem de diviziune a muncii, asa incat ne folosim unii de realizarile si de munca altora. Dumnezeu, fiind Creatorul nostru, Cel ce ne-a dat viata si ne-o vegheaza prin Provindenta Sa, este si El implicat in destinele noastre. Si nu e oare drept sa fie consultat, sa fie rugat sa mai intervina ici si colo, si sa corecteze ceea ce noi, prin vointa noastra, sau prin anumite determinari omenesti, am facut sa nu iasa socoteala tocmai buna? Se pot pune, pe buna dreptate, unele intrebari. De pilda: Dumnezeu vede si fara sa-I spunem noi ce trebuie de facut si de corectat, de ce nu intervine fara sa fie rugat? Si de ce lasa unele lucruri sa se desfasoare pe cai care nu corespund ordinii dorite de El, si adesea nici intereselor oamenilor? Daca ne aducem aminte ca Dumnezeu ne-a creat liberi, ca ne-a dotat cu ratiune si cu liber arbitru, cu capacitatea de a alege noi insine intre bine si rau, spre a face din noi fiinte libere, nu niste automate manevrate de vointa Sa, atunci raspunsul la intrebarile de mai sus se lamureste cu usurinta. Stim ca suntem liberi. Ne convine sa fim liberi. Dar nu intotdeauna ne intrebuintam libertatea cum ar trebui. Uneori nu ne ies socotelile. Uneori in socotelile noastre intervin si altii, cum intervenim si noi in ale altora. Uneori ne gasim la raspantii, si ne vine greu sa ne decidem asupra directiei in continuare. Alteori ni se pare ca totul s-a blocat in fata noastra si ne ameninta disperarea. Ei bine, atunci, cerem o interventie. O cerem si unii altora. O cerem insa mai cu seama lui Dumnezeu. Sa ne descurce. Sa ne orienteze. Sa ne ajute. Cei care pastreaza, neincetat contactul cu Dumnezeu au sansa unei asistente permanente. Vointa lor libera, capacitatea de hotarare e ajutata de lumina harului dumnezeiesc, ca sa aleaga intotdeauna binele, sa nu apuce pe cai gresite, de pe care drumul de intoarcere e, dupa aceea, greu si anevoios. A cere asistenta lui Dumnezeu e a dori sa ne orientam vointa, gandirea si simtirea, in sensul celor voite de El, a Binelui, Adevarului si Dreptatii. Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie in care se afla tot ceea ce a crezut Dumnezeu ca trebuie sa stim, pentru a ne asigura o viata fericita pe pamant si mantuirea vesnica, sunt strabatute de la un capat la celalalt de indemnul la rugaciuni. „Rugati-va pentru pacea Ierusalimului” (Ps. 121, 6), „Rugati-va pentru cei ce va asupresc” (Matei 5, 44; Luca 6, 28), „Rugati-va nu cadeti in ispita” (Matei 14, 38), „Rugati-va neincetat” (I Tes. 5, 17), „Ma veti ruga si va voi asculta” (Ieremia 29, 12). insusi Iisus spune: „Eu voi ruga pe Tatal, si El va va da un alt Mangaietor” (Ioan 14, 16). Ni se da incredintarea ca pe aceasta cale, prin rugaciune, stam in directa legatura cu Dumnezeu, ca numai asa II avem aproape de noi si Ii reinnoim interesul pentru noi. Pentru ca prin rugaciune si noi ne aratam interesul pentru El. il recunoastem. Ne inscriem, cum spuneam mai inainte, in ordinea spirituala, in sistemul in care El cuprinde universul mare si universul mic, cosmosul si pe om. Fara rugaciune, iesim din sistemul Sau si, ramanand afara, nici El nu ne mai cuprinde in sistemul Sau. Ne lasa in libertatea noastra absoluta, chiar cea fara El. Si, bineinteles, El nu pierde nimic. Noi ne lipsim de asistenta Lui. Iisus insusi a fost, cat a fost pe pamant, in contact permanent cu Tatal prin rugaciune (Matei 14, 23; 26, 36; Marcu 1, 33; 6, 46; Luca 5, 16 etc). Si ca unul prin care ne-a venit descoperirea dumnezeiasca, ne-a invatat si pe noi cum sa ne rugam. La intrebarea apostolilor: „Doamne, invata-ne sa ne rugam” (Luca 11, 1), i-a invatat rugaciunea „Tatal nostru”, geniala sinteza teologica, saizeci de cuvinte ce cuprind esenta intregii Dogmatici, de la ontologie la eshatologie, si esenta tuturor raporturilor posibile si necesare dintre om si Dumnezeu. Mantuitorul arata insa ca aceasta rugaciune trebuie insotita si de o transformare interioara. El gaseste cel mai eficace criteriu de control al acestei transformari. Sau mai exact, de autocontrol: „Ca de veti ierta oamenilor greselile lor, ierta-va si voua Tatal vostru Cel ceresc” (Matei 6, 14). Si invers. Raportul cu Dumnezeu prin rugaciune tinde nu sa dea vreo satisfactie lui Dumnezeu, cu care El nu are ce face; scopul e tocmai transformarea omului dinlauntru, apropierea omului de chipul si asemanarea cu Dumnezeu. Daca Dumnezeu are atributele de „Iertator”, „Bun”, „Iubitor”, El nu le exercita automat, la o simpla apasare pe buton, prin cuvant. Butonul declanseaza aprinderea luminii, numai cand e apasat de un fascicol de lumina din noi insine. Parafrazand un alt criteriu al Mantuitorului: „Ce vrei sa-ti faca tie oamenii, aceea fa-le si tu lor”, am putea zice ca e tot atat de valabil si: „Ce vrei sa-ti faca tie Dumnezeu, fa tu oamenilor”. E drept ca uneori Dumnezeu ne mai da si pe credit, ne da in avans, dar trebuie sa stim ca asteapta intotdeauna sa ne platim datoriile. Nu pentru ca ar avea nevoie de aceasta plata, ci pentru ca platind-o, ne schimbam noi insine. Pe Dumnezeu aceasta schimbare il intereseaza, nu comertul nostru cu El. Mantuitorul ne invata deci cum sa ne rugam. Din exemplul Sau si din ale ucenicilor, aflam si alte lucruri in legatura cu rugaciunea. Astfel aflam ca ea trebuie sa se conjuge cu „privegherea”: „Privegheati si va rugati” (Matei 14, 38; I Petru 4, 7), si ca trebuie sa fie o convorbire tainica, nu una de parada; sa fie o convorbire serioasa, pe coardele cele mai sensibile ale fiintei noastre, in profunzimile grave ale misterului relatiei om-Dumnezeu: „Iar cand va rugati, nu fiti ca fatarnicii carora le place, prin sinagogi si prin colturile ulitelor, stand in picioare sa se roage, ca sa se arate oamenilor; adevarat va graiesc voua: si-au luat plata lor” (Matei 6, 5). Ce logica si ce incheiere de bun-simt lapidar, aproape frizand humorul: ,Au vrut sa-i vada oamenii? – au obtinut ce-au vrut! Atat. l-au vazut oamenii!” Dar ce folos au din asta? Despre cum trebuie facuta adevarata rugaciune, Mantuitorul propovaduieste asa: „Tu insa, cand te rogi, intra in camara ta si, inchizand usa, roaga-te Tatalui tau Care este in ascuns, si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie”. Si mai departe: „Cand va rugati, nu spuneti multe ca paganii, ca ei cred ca in multa lor vorbarie vor fi ascultati. Deci nu va asemanati lor, ca stie Tatal vostru cele de care aveti trebuinta, mai inainte ca sa cereti voi de la El” (Matei 6, 6-8). Dumnezeu vrea doar sa vada incotro inclina vointa, incotro inclina alegerea noastra. Acest lucru trebuie sa i-L spunem noi. Asa si atat vrea El. Uneori e de-ajuns sa-i trimitem un singur gand de recunoastere, de recunostinta, de cerere, de umilinta, de comuniune. „Caci stie” de ce avem nevoie. Acesta e raspunsul la intrebarea: de ce sa ne mai rugam daca El stie de ce avem nevoie? Stie, dar vrea sa mai stie ca stim si noi despre stiinta Lui! Tot in categoria invataturilor cu privire la cum trebuie sa ne rugam, intra si povata de a ne ruga „cu credinta”. Numai atunci putem daca, rugandu-ne, incetam de a mai face raul. Daca il facem in continuare, ne rugam degeaba (Marcu 12, 40), tot asa cum ne rugam in zadar daca nu iertam (Marcu 11, 25-26). Sfanta Scriptura ne arata si feluritele moduri de a ne adresa lui Dumnezeu: prin cuvinte (Luca 11, 1-4), prin cantari (F. Ap. 16, 25) si in cuget, prin meditatie. O rugaciune curata elibereaza cugetul rau de pacat (F. Ap. 8, 22). Rugaciunea presupune, asadar, indeplinirea unor conditii, intrarea intr-o anumita stare. In starea de rugaciune. Evagrie Ponticul descrie aceasta stare facand apel la felul cum a acceptat Dumnezeu sa stea de vorba cu Moise in Vechiul Testament. „Cand Moise a incercat sa se apropie de rugul arzator, a fost impiedicat pana nu si-a dezlegat incaltamintea picioarelor” (Iesire 3, 2), adica pana nu s-a descaltat. Si Evagrie talcuieste: „Pana nu s-a dezlegat de orice cuget patimas”. Mai departe dezvolta ideea: „Toate cate le vei face pentru a te razbuna pe fratele care te-a nedreptatit, iti vor fi spre sminteala in vremea rugaciunii. Rugaciunea este vlastarul blandetii si al lipsei de manie. Rugaciunea este alungarea intristarii si a descurajarii” (Filocalia, ed. rom., voi. I, 1946, p.76-77). Rugaciunea rezolva situatii de viata. Asaza intr-o intelepciune. Motiveaza bucuria in locul intristarii care, altfel, ramane fara leac. Face din om constiinta cosmosului, pe care il populeaza cu lumini care ii dau acestuia consistenta si il fac sa fie rational si cald, ca o haina de frumusete si de sens, care il imbraca pe om, nu care il dezbraca si ilasaza in fata neantului, dezarmat si pustiu. „Dorind sa te rogi cum trebuie — zice acelasi Evagrie — sa nu intristezi pe nimeni, iar de nu, in desert alergi” (Id., p.78). Rugaciunea trebuie sa aduca bucurie. Sa inlature dezolarea, dezorientarea. Sa fie un sens al tuturor, nu numai al celui ce se roaga. Sa nu mai lase intristare in jurul ei. Un sfant mergea atat de departe incat zicea: „Doamne, cum voi putea fi fericit in rai, cand voi sti ca unii sufera in iad?” Nu cunosc dilema mai adanca! Cand vrea sa dea exemplu de cum nu trebuie sa ne rugam, Mantuitorul istoriseste pilda Vamesului si a Fariseului. Fariseul din aceasta pilda este exemplul clasic despre felul cum mandria darama toate eforturile de a indeplini riguros indatoririle ce revin celui mai bun credincios, potrivit normelor morale religioase. Caci Fariseul din parabola indeplinea totul cu rigurozitate, dar si cu mandrie, judecand pe altii, comparandu-se, diferentiindu-se, inaltandu-se. La intrebarea, cand sa ne rugam. Sfanta Scriptura nu pune limite: „Rugati-va neincetat”, spune Sfantul Pavel (I Tes. 5, 17; Rom. 1, 9-10), „Faceti in toata vremea tot felul de rugaciuni si de cereri” (Efes. 6, 18), „ziua si noaptea” (I Tes. 3, 10; II Tim. 1, 3). Se stie ca monahii, dintotdeauna, au pus in practica aceasta povata a rugaciunii neincetate, ei rostind o rugaciune scurta, care consta din invocarea numelui lui Iisus: „Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul”. Ea se poate rosti si in timpul muncii, si in timpul mesei, si in mers, in orice rastimp de ragaz si, adesea se automatizeaza in asa fel, incat se rosteste in gand si in timp ce monahul sta de vorba cu cineva, sau canta, sau citeste. Cand unii din ei misca metaniile pe degete, stand de vorba, e semn ca se si roaga. Rugaciunea aceasta nu e numai „specialitatea” monahilor, ea poate fi rostita de oricine poate si vrea. Unde sa ne rugam, e o alta intrebare care se pune in legatura cu rugaciunea. Am vazut o recomandare a Mantuitorului de a intra „in camara ta” (Matei 6, 6). Dar aceasta nu inseamna ca „numai” in camara ta. Mantuitorul insusi a fost la templu si s-a rugat. Intra in „camara” ta, are sensul de a intra in adancul tau de taina si acolo a te intalni, in taina, cu Dumnezeu. Camara aceasta e pururea cu tine. Mantuitorul s-a rugat si in templu, si singur (Matei 14, 23), si in loc pustiu (Luca 5, 16). Asa faceau si Apostolii. Se rugau si in singuratate, si toti impreuna (F. Ap. 1, 14), si la templu (F. Ap. 3, 1; 22, 17), si pe tarmul marii (F. Ap. 21, 5), cu un cuvant, peste tot Nu exista nici o interdictie de spatiu, tot asa cum nu exista nici o interdictie de timp. „In tot locul”, ii scrie Sfantul Pavel lui Timotei (I Tim. 2, 8) si mereu (I Tes. 5, 17). La intrebarea: ce sa-i cerem lui Dumnezeu prin rugaciunea noastra, nu trebuie sa ne dea nimeni raspunsul: stim noi insine, intotdeauna, ce sa-I cerem. Atat doar ca, uneori, putem abuza, devenind egoisti prin cererile noastre; uitand sa mai si multumim pentru cele ce ni s-au dat, si uitand ca nu suntem doar noi pe lume, si ca nu doar noua ni se cuvine totul. Suntem invatati de Sfanta Scriptura si de Sfanta Traditie sa facem rugaciuni pentru noi (Evrei 13, 8), pentru altii (F. Ap. 8,’ 24; Efes. 1, 16; Filip. 1, 4; Colos. 1, 9; I Tes. 1, 2), sa exprimam cereri si dorinte (Efes. 6, 18), sa multumim si sa mijlocim pentru cei ce ne vatama si ne prigonesc (Matei 5, 44; Luca 6, 28), sa ne rugam sa nu intram in ispita (Luca 2, 40, 46), sa cerem totul in numele lui Iisus (Ioan 14, 13; 15, 7; 16; 16, 24), si sa cerem si altora rugaciuni pentru noi, cum facea permanent Sfantul Pavel (Rom. 15, 30; II Cor. 1,11; Col. 4, 3; I Tes. 5, 25). Sfantul Iacov scrie: „Este vreunul din noi in suferinta? Sa se roage. Este cineva cu inima buna? Sa cante psalmi. Este cineva bolnav intre voi? Sa cheme preotii Bisericii si sa se roage pentru el, ungandu-l cu untdelemn in numele Domnului. Si rugaciunea credintei va mantui pe cel bolnav si Domnul il va ridica si de va fi facut pacate se vor ierta lui” (Iacov 5, 13-15). Toate cartile noastre de slujba sunt carti de rugaciune. Viata crestina se exprima prin rugaciune, prin legatura cu Dumnezeu pe aceasta cale. Rugaciunea este semnul credintei. Duhul Sfant s-a pogorat peste Apostoli cand se aflau impreuna in rugaciune (F. Ap. 4, 31). Rugaciunea trebuie insa completata cu fapta cea buna. Fapta adevereste credinta, cuvintele si sentimentele prin care e marturisita. Fara fapte, credinta marturisita prin cele mai alese cuvinte si sentimente, ramane fara efect mantuitor. Teolog transant, fara sa se piarda in amanunte si nuante uneori derutante, Sfantul Iacov e in aceasta privinta categoric si grav: „credinta fara fapte e moarta” (Iacov 2, 26). Cand se ocupa in chip special de aceasta, si Sfantul Pavel e tot atat de limpede. E de ajuns sa ne reamintim Imnul dragostei din Epistola I catre Corinteni, cap. 13. Ceea ce scrie acolo despre credinta fara dragoste, e de-a dreptul un inspaimantator izvor de dileme. Norocul e ca totul e doar o teoretizare si metaforizare a ceea ce in realitate nu mai poate exista: o astfel de credinta care sa mute muntii din loc, si adevarata speranta nici n-ar putea exista fara sa fie dublate si de dragoste! Adevarata credinta e adevarata numai conjugata cu fapta. Sa mai adaugam totusi un cuvant despre rugaciune. Ea trebuie sa fie convorbire vie, constienta. Sa nu devina rutina. O rugaciune de rutina este aceea care se citeste de pe o carte fara sa i se retina intelesul. Simpla citire, fara trecerea cuvintelor prin inima si prin minte, cu greu ar putea fi considerata rugaciune. Ba, uneori, cuvintele citite sau auzite, daca nu devin ale tale, te impiedica de la adevarata rugaciune. De aceea cineva a zis o vorba de duh, dar nu lipsita de sens, despre unele locuri de rugaciune. „E atata rugaciune aici, ca n-ai timp sa te rogi!” Se va fi aflat intr-un loc in care se practica o rugaciune formala, in graba, fara sa se dea credinciosului ragazul meditatiei. Tot dintr-o astfel de experienta va fi iesit si vorba: „Tipic, tipic, si la inima nimic”, adica rostiri dupa tipic, cu incredintarea ca prin respectarea tipicului ti-ai si facut datoria fata de Dumnezeu. Datoria ti-o faci numai atunci cand, din respectarea tipicului, ramane ceva si in inima, adica o schimbare, o apropiere de Dumnezeu, o schimbare a atitudinii fata de aproapele, renuntarea la egoism, la manie, la ura, la barfeala, la pacat. Rugaciunea trebuie sa te lumineze. E ca si cum te-ai pune la priza cu Dumnezeu; te luminezi si te incalzesti. Altfel, spui formule care sunt ale altora. Numai cand formulele devin ale noastre, ele devin adevarata rugaciune. Textele sfinte ale rugaciunilor sunt menite sa ne ajute sa gasim cuvintele cele mai potrivite sufletului nostru, si sa ne oprim cu osebire, asupra acelor care parca ar fi ale noastre, parca le-am fi scris noi. Daca trecem prin cuvinte cu usuratate, cu indiferenta, fara participare, Sfintii Parinti spun ca suntem ca o moara care macina grau strain! Uneori ni se pare insa ca Dumnezeu nu ne asculta rugaciunile, desi ne rugam cu cuget curat. Ba chiar ni se pare ca face impotriva. Uneori face intr-adevar impotriva. Atunci e semn ca, totusi, cugetul nostru n-a fost curat. imi povestea cineva odata: „M-a suparat oarecare. Si m-am pus pe citit Psaltiri”. In popor exista credinta ca citirea Psaltirii, ca pravila la vreme de necaz, sau la imprejurare de dusmani, duce la lamurirea situatiei. Cel care te necajeste se linisteste; cel care te dusmaneste isi schimba gandurile. Cand e numai atata,-e foarte bine. Si e cu atat mai bine, cu cat lectura Psaltirii aduce si in sufletul celui ce o citeste, sentimente de» umilinta duhovniceasca, de rabdare, de incredere in Dumnezeu. Dar uneori Psaltirea se citeste si cu gand – marturisit sau nemarturisit – ca Dumnezeu „sa aleaga intre mine si dusman”, cu alte cuvinte, sa-1 pedepseasca. Uneori, la unii mai impietriti la inima, gandul merge pana la a dori moartea celui „pus la rugaciuni”. E o mentalitate pagana, anticrestina, rea. Se intampla insa in asemenea cazuri ca celui ce face astfel de rugaciuni, raul dorit altuia se intoarce chiar impotriva sa. Cel care mi-a relatat o astfel de situatie, mi-a marturisit: Dupa ce am citit de cateva ori Psaltirea, necazurile mi s-au inmultit. Citisem cu gand rau. Ca pe o vrajitorie. Abia dupa ce m-am spovedit mi s-a luminat cugetul si mi-a venit linistea. M-am impacat si cu cei pe care voisem sa-i aranjez!” Nici nu se putea intampla altfel. A voi sa faci din Dumnezeu un instrument al pornirilor tale rele, sau al opacitatii tale, socotind ca esti onest, e o dovada de mare ingustime de minte. Cum sa-ti asculte Dumnezeu astfel de rugaciuni? Dar spunem ca uneori pare ca Dumnezeu nu ne ajuta nici atunci cand il rugam cu buna cucernicie si cu decenta. Pe moment pare ca nu ne ajuta, dar descoperim dupa aceea ca ne ajuta. In apele oceanului s-a scufundat odata un vapor. A scapat cu viata un singur calator. Folosind o barca de salvare s-a lasat in voia valurilor, in voia lui Dumnezeu. Nu putea sti daca vaslind, se apropie sau se departeaza de o posibila insula, pe care nu o vedea nicaieri. Intr-un tarziu barca a ajuns la un tarm. Era noapte. A tras barca la mal si a pornit cu grija spre interior. Nu stia ce era: o insula, un continent! Cu locuitori? Fara? Cu animale salbatice? Fara viata? Avea in buzunar o cutie de chibrituri. A facut un foc de vreascuri si ierburi, l-a intretinut mereu pana dimineata cand, la lumina zilei, a constatat ca era pe o insula nelocuita. Parea a fi populata totusi de animale salbatice. Si-a construit o coliba si grija lui cea mai mare a fost sa nu lase focul sa i se stinga nici ziua, nici noaptea. A locuit acolo ani in sir. Se ruga lui Dumnezeu sa-l descopere vreo corabie care ar trece pe acolo, dar se vedea ca zona nu era navigabila. intr-o noapte, dupa ce alergase sa prinda ceva vanat, obosit, a adormit un somn greu. S-a starnit un vant puternic si focul lui mic, alcatuit din jar acoperit cu stiinta dobandita de-a lungul anilor, rascolit, i-a aprins coliba, transformand-o intr-o valvataie. A sarit ca ars, a incercat sa stinga flacarile, dar coliba a ars toata ridicand spre inaltimi o lumina mare. Spera sa-si opreasca la urma atata foc din toata lemnaria ce ardea, cat sa-l ajute sa-si aiba macar focul mai departe, pentru ca chibrituri nu mai avea de mult. Se ruga lui Dumnezeu sa-l ajute sa-si salveze macar atata. Dar spre nenorocirea lui, vantul fu urmat de o ploaie torentiala extraordinara care ii stinsese pana la ultimul carbune aprins lasandu-l in intuneric si disperare. Nu mai stia ce i se va intampla. Nu mai avea nimic. Totul era pierdut. Rugaciunile nu-i fusesera ascultate. Dupa ce statu ploaia, adormi pe un pat de vreascuri, cu ochii in lacrimi. Dimineata se petrecu insa un fapt cu totul neasteptat. Il trezira din somn voci de oameni care strigau: „”E cineva pe aici?” Se ridica si raspunse strigand cat il tinea vocea: „Da. Aici!” Se intalnira. Erau niste marinari. „Am vazut focul pe care l-ai aprins asta-noapte. Ne-am imaginat ca e un apei. Am lasat vaporul in apele navigabile si am venit cu o salupa. Esti desigur un naufragiat. Stiam ca insula e nelocuita”. Omul izbucni in lacrimi. El crezuse ca focul fusese ultima nenorocire pe care i-o trimisese Dumnezeu, si iata ca Dumnezeu ii aprinsese focul ca sa poata fi vazut si sa fie salvat! Exista multe feluri in care Dumnezeu raspunde rugaciunilor noastre. Uneori chiar prin mijloace pe care noi, pentru moment, le consideram contrariul la ceea ce asteptam si la ceea ce am cerut. Naufragiatului acestuia i-a descoperit dimineata rostul „nenorocirii”. Altora nu le descopera, dar ii lasa sa citeasca singuri, in destinul lor, raspunsul. Cine se straduieste sa-l gaseasca, il gaseste. Rugaciunea ne salveaza din orice naufragiu. + IPS Antonie Plamadeala”

sursa: http://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/doamne-invata-sa-rugam-99617.html

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Despre EI…Ingerii nostrii! Despre Mama cu Dragoste!

Am scris acum ceva timp un gand despre un Tata. Am scris mai apoi un gand despre Mama. Si acum imi dau seama ca nu am scris niciodata despre Ei Amandoi. Despre Ingerii  Pazitori. Scriu acum intr-un moment al implinirii si al trairii complete , poate, a sentimentului de „parinte”…il numesc sentiment de „parinte” pentru ca mi-ar fi atat de greu sa insirui ce inseamna sau ar putea fi totalitatea trairilor unui Parinte in legatura cu Puiul lui. Mai greu decat atat cred ca este sa exprimi trairea comuna a celor doua fiinte care isi atintesc, la inceput la modul cel mai fizic cu putinta, iar in timp doar ca gand, ochii asupra modului in care Puiul, care ramne Pui oricat de „mare” ar crede el ca este isi incepe Rolul si evolueaza in El in Piesa Vietii lui. Stiti cu siguranta toti despre ce vorbesc. Despre privirea aceea amestec de blandete, grija, curiozitate, zambet si poate toate intr-un cuvant materializata in ceea ce noi Oamenii numim Dragoste, Iubire. Cred acum, ca cea mai apropiata Stare de Iubire de cea Dumnezeiasca este Iubirea Parintelui pentru Puiul Lui si poate cu deosebire cea a Mamei, pentru ca asa a lasat Dumenzeu Mama…sa simta mai ales. Este , trecand peste Dragostea lui Dumnezeu pentru Tot Ceea Ce ESTE, poate singura forma materializata a Dragostei Sublime…neconditionate, in starea cea mai apropiata de ceea ce putem incerca sa numim Dragostea Pura,Totala. Sunt sigur ca dragostea Parintilor, si acum vorbesc de orice parinte, evitand patologicul, este undeva, dincolo de cuvinte si fapte , Dragostea Reala. Si e frumos ca este asa. Pentru ca fiecare dintre Noi avem Norocul de a ne naste din Dragoste si a veni in Dragoste. Si este atat de important sa reusim ca fiecare dintre noi sa traim primii Ani ai Vietii in aceasta Stare de Dragoste. Dragostea Parinteasca. Stiu ca multi imi vor spune ca sunt idealist, ca ar trebui sa deschid ochii si sa ma uit in jur , sa vad copii malnutriti din Africa, sa ma uit la „purandeii” din strada care ingheata in bratele te miri cui , de copii aruncati la ghena si alte asemenea monstruozitati. O sa ma intorc la Osho si la ceea ce am inteles eu din sprirtul expunerii lui si voi spune ca din pacate sau din fericire aceste cazuri sunt „lectiile” lor, ale ingerilor mici, si mai ales lectiile date Umanitatii de sacrificiul lor. Nu pot si nu vreau sa le privesc decat astfel si sa vad acel copil malnutrit cum cu prioritate primeste ceva de mancare sau apa de la parintele lui sleit, sa vad copilul gasit cu suflare in ghena si adoptat pentru o viata mai Buna, sa vad „puradelul” caruia mama, o mama prea lipsita de norocul unei conditii normale , ii sterge mucii grosi si lungi si ii indeasa in gura sanul si asa sleit in speranta ca ii mai poate darui ceva din ceea ce depinde de ea. Sunt lucruri mici si insuficiente dar cu atat mai importante in contextul neputineti din care sunt facute. Si de aceea ma gandesc acum la Responsabilitatea Nosatra, a sa spunem Parintilor pe care Dumnezeu i-a Bine Cuvantat cu un trai cat de cat Decent…desi in conditiile actuale este extrem de greu de definit decenta… Ma intorc inapoi la Parinti , la ochii lor, la Starea de Parinte. Este cred de departe cea mai Frumoasa si in acelasi Timp cea mai Dramatica Stare Posibila…Starea de Parinte. Nu Spun ca nu exista Stari Bune si in afara Starii de Parinte, dar cred ca este un Mare Noroc, o Onoare pe care Divinitatea o Face celui ce i se ofera Pocalul Parintziei. Si pentru ca nu vreau sa va incarc de responsabilitatea Starii Oferite o sa ma desprind acum de propria mea Stare si va voi vorbi, in sfarsit de 8 Martie asa cum poate adultul de astazi isi aduce aminte despre copilul de ieri. Va voi povesti , atat cat  timpul imi va da ragaz despre experienta mea.

 

Depsre 8 Martie si Mama


 

Am vazut acum ceva timp o cutie. O cutie de carton , fosta cutie de bomboane cu visine legata cu o banderola tricolora. Stiu ce este in ea. Este o parte din viata lor…Nu o mai deschid de mult si de un timp nici nu mai este nevoie sa o vad. Pentru ca stiu pana la un punct ce este in ea si oricum stiu ce reprezinta. Este cutia de amintiri a mamei … spun a mamei desi e si a tatalui si a noastra acelor doi copii ai lor. Este cutia Despre Noi cei de atunci…de acum 15-20 de ani si daca ma gandesc bine de acum 30 si mai bine de ani. Este acolo un petic de ziar. Il iau cu grija, acum cu ochii gandului doar, si citesc. Sunt cuvintele unui tata insemnate cand undeva intr-un salon o fiinta hotarase sa sacrifice totul pentru a da nastere unei mici fiinte. Hotarase sa nasca si sa renasca practic intr-o alta viata. Iar el statea pe coridor si cu mana tremurata incerca sa scrie ceva. Era vorba de Ea, de sotia lui si de Ea fiica lui care acum tragea prima gura de aer si striga de fericire:Salut Lume. Mai gasesc o ciocolata veche, mica in ambalaj galben. Acelasi scris…atunci cand peste 2 ani ei doi au hotarat sa-si mai complice viata putin pentru a-i darui Ei , puiului mic de acum „marisor” un Frate din ratiunea simpla de a nu fi singur pe pamant dupa ce ei nu vor mai fi , dar mai ales dintr-o Mare Dragoste. Asa am aparut Eu. Fratele, Fiul…mezinul unei familii…care probabil ca pentru fiecare dintre noi…este din punctul meu de vedere Familia Perfecta din simplu motiv ca este cea care in cea mai mare masura si-a pus amprenta asupra a Ceea ce Sunt , trecand din nou peste ceea ce Dumnezeu a facut prin Ei si prin Mine. Ma intorc acum la cutie . Este acolo , si cred ca in multe astfel de cutii se regaseste acelasi lucru … o bucata de hartie pe care pentru prima data, mana stangace a unui omulet, manuind un creion poate prea mare a scris:”M A M Y   T E  U I B E S C ! 8 Martie 19__”. Ei bine este scrisul meu si nu-mi aduc din pacate aminte sentimentul dar il traiesc mereu…si trecand peste emotia mea ma gandesc la Emotia Ei. Trebuie ca este minunat lucru SA FII MAMA! Chiar si numai pentru acest lucru…pentru acest moment. Si poate ca mana acelui micut de atunci a fost indrumata , asa cum eu am facut-o acum cateva zile cu Minunea Noastra Mica , de catre mana grea a Tatei…si daca este asa poate este cu atat mai frumos. Da, peste cred aproape 30 de ani si noi doi, eu si Piuta noastra draga am scris acelasi lucru…”Mamy…”….dar noi inca suntem mici si TE IUBESC ramane la stadiul de privire, zambet si sarut… Si Mamy de atunci si Mamy de acum sunt sigur si stiu ca au zambit si au lacrimat in acelasi timp. Si poate ca asta este insasi esenta Mamei poate una din multe ei definitii: cea care iubeste zambind si plangand in acelasi timp. Imi este atat de greu, si probabil oricarui barbat ii este atat de greu sa inteleaga Natura Mamei … plamadeala … metamorfoza prin care o femeie devine Mama! Am vazut, am cunoscut, am avut onorea de a asista , ca noi toti poate…la mai multe momente in care Femei au devenit Mama. Este un miracol cum li se schimba privirea si prin aceasta tot Sufletul, toata Fiinta. Cele mai „tari” femei devin blandetea intruchipata, cele mai „fara directie” devin instantaneu atat de focusate, de concentrate si de dibace. Este extraordinar, unic din toate punctele de vedere. Susupin si imi revine in minte gandul: „Ce dar interesant si minunat a facut Dumnezeu Femeii, atunci cand metamorfozand-o in Mama  i-a da atat de multa putere de a indura suferinta, durerea, uneori umilinta si in general tot ceea ce inseamna noroiul vietii de jos pentru zambetul pur al copilului ei si mai ales pentru rasplata lor din Cer. Pentru ca de Acolo, de Sus si poate abia atunci Opera Lor se vede plenar…suntem Noi”- zambesc acum…acesta este un citat din mine…dar am simtit nevoia de a pune ghilimele pentru a sublinia…Sunt sigur, atat de sigur, ca Dumnezeu in momentul in care in imensa lui bunatate a hotarat sa transforme o femeie in Mama , a hotarat sa transforme inca un om intr-un Inger. Depinde apoi de fiecare astfel de fiinta ce fel de Inger va fi…dar hotararea este deja luata. Asa ca iata, cat de frumos putem spune ca atunci cand Un Om se Naste…un Inger se Naste in acelasi timp. Si nu trebuie sa va cautati Ingerul in Cer, printre Stele…pentru ca la inceput , in primii atati cat vrea Dumnezeu Ani , Ingerul vostru este cu Voi…cu Noi…deci si cu Mine si da …si cu Tine. Si ne dam seama de asta, pentru ca asa e Viata si Rostul Lucrurilor abia atunci cand Ingerul nostru s-a Inaltat.Ramane tot cu Noi dar de acolo. Se odihneste! Pana atunci avem/am avut grija sa il antrenam cu bolile, cu nazurile, cu razvratirile si cuvintele aruncate la intamplare asupra celei care va plange si va zambi pentru noi dintr-un singur motiv…Pentru Ca Poate si Pentru ca asa este Rolul Ei. Dar din fericire nimic nu este pierdut. Momentul in care realizezi ca asa este cum iti spun poate ca este momentul , Mama si Copile in care intelegi ca esti Divin. Si ar fi bine sa accepti acest lucru. Si atunci incearca sa faci din Viata Ta de aici cel mai placut Antrenament pentru Ceea ce Va Veni. Si nu uita, candva …de undeva de Sus Cineva Iti va Zambi. In Sfarsit iti va zambi si nu va mai plange si nu va mai suspina pentru ca Rolul a Fost Jucat. Piesa s-a sfarsit. Si ca orice Rol jucat cu Sufletul totul a fost un REAL SUCCES…un Succes de Proportii al Vietii si al de acum Ingerul Tau de Sus. Acum sau atunci s-a odihnit sau se va odihni. In Sfarsit doar Zambetul a Ramas pentru ca deja Tu este Cel Ce ESTI. Si nu uita ca datorezi acest lucru lui Dumnezeu care a fost Ideea si Duhul , Tatalui Tau care a fost Decizia si iata, da, Mamei Tale care punadu-le pe toate la un loc, adaugand lacrima si zambetul si cate o bucatica din orice al Ei te-a plamadit si te- adus AICI pe Tine Cel care ESTI! Incearca deci Omule Mic, care asa vei ramane…si asta nu este un lucru rau, sa iti imaginezi ca tot ceea ce faci, nu faci, spui sau nu spui, simti sau refuzi sa simti, incepand de astazi sau de maine sau de cand doresti tu este vazut, zambit si lacrimat de catre Fiinta pe care Dumnezeu a hotarat sa o transforme in Ingerul Tau…si i-a dat si un nume…poate primul pe care si tu l-ai rostit…MAMA.

 

Nimic sau enorm mai am de spus, dar atat va ramane:

 

MAMY TE UIBESC! … scris pe o bucata de hartie care de acum s-a ingalbenit…

 

TE IUBESC MAMY scris in sufletul Meu si al Tau!

 

 

Cu drag, 🙂

StareaDeTine!

 

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Mitropolitul Bartolomeu Anania – versuri

Confessio 

Doamne, tinde-Ti patrafirul
peste fata mea de lut,
sufletu-mi neghiob si slut
sa-l albesti cu tibisirul
cand amurgu-si toarce firul
peste-un pic de gand tacut.

Sa-Ti vorbesc, ne-aud vecinii,
iar osanda e pacat;
eu stau pe-un colt plecat
si sa-mi scriu povara vinii,
pe cand Tu, la vremea cinii,
sa-mi soptesti ca m-ai iertat

Aciuiati pe-o vatra noua
vom purcede spre nou cant;
eu, o mana de pamant,
Tu, lumina-n strop de roua,
migali-vom cartea-n doua:
Tu, vreo trei, eu, un cuvant.

Si-ncaltandu-Te-n sandale
sa pornesti pe drum stelar,
intr-ale slovelor chenar
eu opri-Te-voi din cale
si-n minunea vrerii Tale
Te-oi sorbi dintr-un pahar.

(Valeriu Anania)

Dumnezeu sa-l odihneasca !

 

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu